A fost întâi o vorbă-n glumă,
Un râs, o-atingere, o strângere de mână,
Când te găseam mult prea ispititoare
Si-n piept aveam o inimă gata să zboare.
Vorbeam, tăceam și te priveam din mine
Și să te cer mi-a fost mult prea rușine,
Acopeream dorința prin cuvinte
Și trupul tău îl frământam în minte,
Când te-aș fi răscolit ca o furtună,
Iar eu m-aș fi lăsat iubit ca de o zână.
Poate în pântec ți-aș fi picurat un strop de rouă.
Dar asta-ar fi însemnat în suflet să ne plouă.
Poate chiar ne-am fi rătăcit în ploaia deasă,
Și-acuma n-am mai fi avut “acasă”.
Știu că m-ai înteles dar n-ai vrut să-mi oferi,
Ceva ce poate și tu ai fi vrut să-mi ceri,
Dar n-am avut curaj niciunul dintre noi
Iar astăzi suntem iată tot noi doi.
Souvenir 
#1 by Bob on 22 September 2011 - 23:27
Ce mult imi place: … “lectura” unuia de celălalt …
Și dintr-o asemenea învățătură se naște … o trilogie. O curajoasă co-dăruire de sensuri. Unul întru celălalt.
Oare de ce iți aștept comentariile precum un copil Crăciunul ?
#2 by Camelia on 22 September 2011 - 22:30
Seducător sensul cuvântului…dar “înţelegerea” dificilă…ceea ce cu adevărat contează este ca “lectura” unuia de celălalt să nu se sfârşească.