Doamne Ferește !


Râmnicu Vâlcea, 18 august, undeva între orele 16-19
Restaurantul Hanul Haiducilor

Un prânz de afaceri, întârziat, patru persoane.
Sosim în jurul orelor 16, ne așezăm la masă, comandăm un antreu, două beri, eu fără alcool deoarece conduc (un autoturism da, nu mă mai întrerupeți fiindcă nu știți ce pierdeți), o apă minerală și o cafea.
Ni se aduce marfa, comandăm și felul principal. Stăm de vorbă, eu profit de ocazie să-mi îmbunătățesc limba rusă, ca o () limbile franceză și engleză le am bunicele, nu perfecte, dar plăcute, dulci-acrișoare, pline de vitamina C, și alte vitamine, atmosfera se relaxează, se discută fel si fel, ne simțim bine, de ce să contest. Mâncarea bună, scrumiera spartă, chelnerița relativ amabilă. Terminăm antreul, vorba vine terminăm fiindcă, pentru cine n-a vizitat niciodată locația, porțiile sunt cu adevărat imense, ni se aduce felul principal, tot un munte de mâncare apetisantă, ni se schimbă și scrumiera, primim una spartă ceva mai artistic, probabil școala olandeză de data aceasta, nu mă pricep la artă, mai comand o bere, tot fără alcool nu vă speriați, mi se aduce berea, și, cu tupeul tupeului consumatorului, mai cer o apă minerală. Ei daaaaaaaaaaaa. În momentul ăsta chelnerița devine brusc țâfnoasă. Sigur, nu-i momentul să-mi cer scuze pentru îndrăzneala de a o pune să facă două drumuri într-un interval mai scurt de 5 minute, dar înțeleg nemulțumirea profundă care a cuprins-o. Mă încurajez singur că poate până plecăm îi trece supărarea, sper de fapt din adâncul sufletului meu de consumator nerecunoscător și impertinent. Voila, ne bucurăm, eu cu o mică îndoială în suflet, de papica bună, mai comand o țuiculiță, nu pentru mine dragilor, eu beau bere fără alcool, Stela Artois pentru curioși, am voie să fac reclamă că e blogul meu, și zâmbesc, așa cum numai eu știu să zâmbesc, la doamne, dar nu vreau să-mi laud singur calitățile, sunt atâtea suflete pe care le-am bucurat și care pot confirma spusele mele, însă cred că mai rău fac, fiindca țâfna crește. Și chelnerița dispare. N-o mai vedem mult timp de acum încolo, ceea ce, mie cel puțin, imi provoacă puțină tristețe. Eventually, terminăm de mâncat, iarăși aceeași rezervă cu privire la terminat, colegii de masă pleacă să viziteze niste situri arheo-logice, eu rămân să plătesc, fiindcă, nu-i așa, nu-i boierește să mănânci și să nu plătești. Ca să nu deranjez slujitorii cetății mai mult decât e necesar, mă îndrept eu către casă. Și oricum trebuia să plătesc cu cardul (cum naiba se evită cuca-fonia în cazuri de genul ăsta ?). Chelnerița noastră nu este, dar este o colegă, ceva mai amabilă (și mai tânără și mai drăguța). Înțelege că am card, nu cheș (cash în original, să știți că știu, dar fac mișto) și urmează procedura normală pentru o asemenea tranzacție, adică tras cu cardul (iarăși cuca-fonie, scuze), bip-bip-bip-virgulă-bip-bip, apare suma pe ecranul cu cristale lichide (nu-i cu LED, nu, e doar LCD) al micuțului aparat, bag PIN-ul, adică-l introduc de la tastaura aparatului, PIN OK (nu va spun care e, normal !), pe acelasi ecran scrie Tranzacție Aprobată, hâr-hâr-hâr-hâr-hâr, iese hârtiuța (ce minune de aparat ! sigur e din secolul 22,5 e.n.) semnez exact peste notița care statuează (ce vocabular am !) că NU trebuie să mai semnez pacimu (adică deoarece/finkă în limba rusă, remember ?) am bagat PIN-ul, mă rog, la românica e firesc să ignori asemenea tâmpenii și să faci exact pe dos, adica contrariul, nu ce vă trece vouă prin cap, și ca un țâști-bâști ce sînt cer și nota. Domnișorica colegă a chelneriței care ne servise pe noi, e extrem de amabilă (ați ghicit, i-am zâmbit zâmbetul meu fermecător, să nu vă prind cu el, e marcă înregistrată) și mă notifică verbal că îi este imposibil să scoată și nota bicoz (because în original, da mă da, le am, știu) n-are acces la comenzile colegei. Îmi dăruiește la rândul ei un zâmbet, pe care-l accept cu crescândă căldură, spirituală, și decid să mai sorb o cafeluță până reapare coleguța. Domnișorica cea amabilă mă servește, iau loc la o masă, degust dulceața, cea a cafelei (ce imaginație bolnavă aveți !) și aștept, nu mult, aproximativ relativ cât de două țigări, dar eu fumez cu spor, până când apare tovarășa cea țâfnoasă. Pop-up, apare, ca o boare, plină de-nțâfnare. Domnișorica cea mai mult decât amabilă îi explică ce s-a petrecut în lipsa Domniei Sale, și fata pare să-nțeleagă. Veri uel (să vă mai traduc sau vă dau temă de casă ?) aștept … aștept … cum ce aștept ? Nota ! Madam să face că nu m-a văzut în viața ei. Uatevăr (hai că deja ați învățat, nu mai traduc), foarte politicos, cu 20 de RONi pregătiți ca bacșiș, cer nota, ” dacă sînteți amabilă…” adică am fost modest, nu m-am umflat în mobilul meu de firmă ce bengă sînt io și hai fă bagă nota. Nu. Am fost umil chiar. Ei, iubiții mei, și, mai ales, iubitele mele, dragele mele citioare, ghiciți ce mi-a răspuns madam ? Cine ghicește dau un espresso adevărat. Adică de la mama lui. Pe numele ei de fată Espresso Lavazza, așa scrie pe mașinuța de cafea, cea mică ruginită și care nu dă rest, aia de pe stânga sau de pe dreapta depinde cum intri pe hol, de la mine de la serviciu, și nu văd nici un motiv ca producătorul să mintă. Deci, a ghicit cineva ? Eram sigur că nu, numai la prostii vă gândiți. Vă spun eu. S-a uitat la mine ca la un șervețel folosit în comun de mai mulți consumatori, de mai multe ori, obsesiv-repetitiv chiar, după care și-a făcut cruce și cu o scârbă demnă de cele mai mari case imperiale a zis: Doamne Ferește !

Băh ! Îmi venea să iau mopu’ și să curăț și buda de la gară dă rușine ce mi-a fost, când am realizat ce impertinent am putut să fiu, unde dracu’ mi-a fost bunele maniere, cred ca-mi luase proastele maniere mințile, deci să revin la rușinea rușinilor vieții / vieților mele, ce impertinent am putut să fiu, adik să cer nota ! Hârtia frate ! Adică bonu’ ! Că de plătit plătisem de-o juma de oră ! Ce nesimțit am putut să fiu ! Nu-mi revin nici acu’ din rușine ! Să-mi fie rușine ! Nesimțitule ce sînt !

Și-mi aduce o ‘aia mototolită, scoasă din gunoi adică (și aici chiar NU glumesc), pe care mi-o trântește pe masă ca la un milog ce sînt ! Amin !
Partea bună după toată rușinea de-am pățit-o ? Cei 20 de RONi s-au reîntors la locșorul lor cald din portofel. Chiar acum când vă povestesc se uită cu recunoștință la mine ca la taticu’ lor drag și iubit. Pupai-aș io pă gurița lor dă șmecheri mici ce sunt ei ! Mâncaleaș io serial nambăru lor !

Hai, vă pup pe frunte și vă doresc Noapte Bună ! Și dacă v-am trezit să zâmbiți, Vă Ador(m) cu o minciună ! Gratis !

P.S.
Poate-mi răspunde și mie cineva la urare. Chiar si-n gând. Primesc și urări transmise telepatic. Doamnele/domnișoarele, vă rog surâsul din atașament să nu depășească limitele admise. De morala creștină. Ai cărei susținători suntem cu toții. Nu ?
Acuma serios, Vă doresc din suflet cea mai frumoasă noapte din viața voastră. Și următoarele să vă fie și mai frumoase.
Un călduros strâns de mână domnilor și un zâmbet marcă înregistrată, de data aceasta însoțit si de un sărut pupăcios, doamnelor.
Vă iubesc ! Nu mi-e rușine s-o spun, nu . Papa ! Pe mâine !

P.P.S.
Eh, nu cred că-mi răspunde nimeni. În definitiv la muzeu ce să găsești ? Animăluțe împăiate. Chiar și așa, animăluțu’ care sînt tot vă iubește !

  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: