Am un păianjen negru trăind printre gânduri
Își țese pânza în concentrice rânduri
Acoperind cu geometric perfecta uitare
Iubiri succesiv dureroase, dulci si amare

Când încă una din suflet către visul Ei zboară
Se prinde în plasă, păianjenul o înconjoară
Cu fir de mincinoasă mătase îi țese mormânt
O strânge-n tăcere, o înțeapă cu otravă-n cuvânt

O lasă uscată, de sens o golește
Un giulgiu în care iubirea încă se zvârcolește
Iar păianjenul leagă neobosit fir după fir
Țesătura e tot mai tare, nu mai pot s-o deșir

Din ochi obosiți lacrimi îmi cad peste ea
Se strâng mărgele de rouă pe pânza cea rea
Ce acum e asemeni unui cer plin de stele
Gravitat de resturi, moarte iubirile mele.

cu recunoștință Nașei mele

Munți de amintiri care-între ei ascund o vale întunecata prea devreme
De noaptea care își întinde în umbre spaimele viclene
Soarele-i de azi prea obosit ca pentru mâine să o mai gonească
Iar dintre stele care nu vor să mai răsară, Luna nicicând în vise n-o să-i mai zâmbească
Tăcut privește negru Cerul Pământul care negru zace mut
Încremenit pentru eternitate pârâul vieții drumul și l-a terminat de străbătut
A fost odată rouă strălucind în dimineți senine
Trezind petale care-acuma de tristețe-s printre lacrimi pline
A fost și ploaie-n secetă și liniște domolitoare de furtună
Lumină-n întuneric mai ales a fost, dar mai presus de toate a fost o mamă bună
Acuma-i doar o lacrimă pe care Cerul e prea vinovat s-o mai usuce
O albie descoperind comori pe care apa vieții n-are cui, nici unde le mai duce
Crestez Pământul în cuvinte de ocară, ridic la cer privirea încărcată de blesteme
Lovesc cu pumnul Noaptea care încă un pârâu al vieții din drumul său oprește prea devreme

Beau cu sete dintr-o chimicală
Energizant pentru o viată goală
Respir cu poftă din țigară
Anestezie pentru o iubire-amară
Ascult o neagră melodie
Închid ochii, mă visez vecie

Sub apăsare de tristețe ascult cum oasele se sparg strivite
Cum ies prin carne sfâșiind-o colțuri ascuțite
Mă uit uimit cum sângele țâșnește, pare încă viu
În trupul care acuma de iubire e pustiu
Încet, albastrul din cuvintele spurcate cu cerneală
Urcă prin degetele care ți le-au scris în poezie infernală
Culoarea morții se întinde pe sub piele ca un filigran
Înțepenesc lucios, crăpat și străveziu, asemeni unui antic porțelan
Sufletul în spasme încă mai tresare
Mai am o picătură de otravă în pahar și-un fum albastru în țigare
Un ultim spasm, mă sparg în cioburi de cuvinte
Sufletu-i putred și putredă îmi ești și tu de astăzi înainte

Cu un condei muiat în lacrimi am desenat pe o hârtie creponată
Iubirea mea întâmplătoare și absurdă pentru o preafrumoasă fată
Chipul i l-am trasat având model floarea de lotus și al ei mister
Iar trupul i l-am unduit ușor în palmă din frunză de exotic palmier
I-am strălucit privirea cu multe argintii steluțe din staniol
Buzele i-am colorat cu un sărut fierbinte, dar tandru și domol
În brațe i-am împletit lujeri de trandafiri îmbujorați de îndrăzneală
Și printre ei, cu versuri împletiți, crini albi din soi de curte imperială
Am pus și multe fire de iubire verde, dantelă de mătase nouă
Și albăstrele chiar la mijloc, mărgele mici de rouă
Apoi am strâns hârtia păstrând desenul ca o inimă ascunsă printre flori
Și l-am legat cu fundă de satin, nod de iubire din cuvinte pline de culori

Ieri ți-am promis o numai pentru tine scrisă poezie
Dar eu eram la rândul meu o lacrimă întinsă pată de cerneală pe hârtie.
Ieri am lăsat în urmă un secol de iubire dureroasă
Și ar fi trebuit să spun cuiva “Cât te iubesc !” și “Cât ești de frumoasă !”
Dar am promis să-ți scriu doar ție fermecat cuvântul
Să-ți șterg din suflet întristarea, să-ți răsucesc în zâmbet gândul
Iată de ce în prag de “Noapte Bună” mi-am luat bilet spre tine, sosesc cu primul vis
Să-ți povestesc despre Prințesa Inimioară și Contele Creion de Scris

Se spune că, în vremuri uitate de poeți, cuvântul încă nu se inventase
Și poezia se scria de către fluturi, din fire colorate de mătase
Închipuind metafore, petale mii și felurite erau aduse de furnici
Iar taina versurilor lumina aprinsă de magicienii licurici
De harnice albine erau apoi brodate în înflorate rânduri aurii
Pe catifeaua verde a câmpurilor ninse cu bulgărași de păpădii
Părea eternă fericirea și nimeni niciodată nu-i tulburase frumusețea
Dar vai ! Chiar într-o zi cu soare, nimicitoare oști trimise cu o Lacrimă Tristețea
Iar poezia a încetat să mai răsară
În fermecate flori de primăvară !
Ale iubirii câmpuri, ce numai ieri de versuri erau pline
Acuma se uscau, bătute de copitele năvălitoare în șarje de regrete și suspine
Chiar al Împărăției giuvaer, Prințesa Inimioară
Era într-un pericol groaznic, ștearsă de-o radieră să dispară !
Dar ca-n poveste, într-o noapte, Zâna Iubirii îi trimise-n gând un vis
Ce-i poruncea să cheme-n ajutor pe Contele Creion de Scris !
Viteazul era cunoscut pentru curajul lui în Lumea-întreagă
Multe războaie cu Tristețea câștigase singur, cuvântul folosea în loc de spadă
Și călărea un falnic armăsar, o-întreaga albă bucată de hârtie
Că lacrimile tremurau de frică când “Te Iubesc” el începea să scrie.
Zis și făcut, porunca Zânei fu dusă la îndeplinire
Și Contele Creion de Scris sosi în ajutor pentru Iubire.
Al lui război fu dus o carte-întreagă, cu-armatele Sufletului de Tristețe Plin
Multe cuvinte de iubire căzură-n luptele purtate cu Neîndurătorul Chin
Dar pagină cu pagină, și poezie după poezie
Câmpurile iarăși se umplură de verdele brodat cu aurie păpădie
Și zâmbetul reapăru, Iubirea prinse să renască
Și ca-n povești, Prințesa Inimioară pe Contele Creion de Scris, în taină, începu să îl iubească
Cuvântul, de vă amintiți, încă nu apăruse
Și toți poeții de la Curte țeseau doar din mătase cuvintele nespuse
Din ea Prințesa îi croise viteazului armuri atât de fine
Că nici chiar Ura nu putea să le străpungă, chiar de-ar fi fost caligrafiată cu litere aldine.
Aflând dintr-un curios catren de a Prințesei dragoste împărătească
Contele Creion de Scris fu fermecat și inventă cuvântul, și numai în cuvinte începu, și el, să o iubească
Pe-aleasa poeziei lui, călită-n bătălii cu ai Suspinului Ciulini soldați
Ce mai era și singura moștenitoare a Tronului Iubirii, fiindcă surori n-avea, n-avea nici frați.
Așa că Împăratul văzând belșugul de iubire din cuvinte
Pe dată decretă că-n veci doar versul să descrie ce inima atât de dulce simte
Iar pentru cei doi îndrăgostiți din pricină de tristă întâmplare
Dădu poruncă să se facă nuntă, la care naș să fie Mândru Rege Soare
Luna și Stelele au fost nuntași de vază
Și toți supușii primiră drept cadou cuvinte aranjate-n versuri, nu în frază.
De-atunci e obiceiul, ce dăinuie și astăzi, al nebunilor poeți
Să înflorească în cuvinte sentimentul care naște vieți.
Acolo unde-o lacrimă prea tristă printre strofe mai apare
Cuvântul duce crunt război, și fie biruie cu fericire, fie moare.
Dar la final se naște-o carte
Ce încolțește catifea de verde dragoste pe fiecare pagină în parte
Și numai cei supuși către-a Iubirii Împărăție
Pot să-înțeleagă taina cuvintelor jertfindu-se pe al Iubirii câmp de bătălie.

Asta mi-a fost povestea, acuma te sărut de noapte bună
Iar mâine seară, cuvântul de iubire voi ruga o alta să îți spună.
Eu pe-armăsarul meu cu aripi de hârtie alerg spre al meu vis
M-așteaptă-n el Prințesa Inimioară, eu sunt al ei viteaz, sunt Contele Creion de Scris.