Deschide ochii atunci când te privesc
Deschide sufletul când te iubesc
Deschide vorba când te chem
Deschide Raiul nu mă închide în blestem
Deschide buzele când eu te mângâi cu sărutul
Deschide, inima ți-o vreau, nu trupul
Deschide palma, nu mai strânge pumnul
Deschide visul și împlinește-mi gândul
Deschide viața, lasă-mă să stau tăcut în ea
Deschide când cu iubire bat la ușa ta

Sentințe necomunicate
Procese pierdute fără a fi fost vreodată judecate
Păreri închipuind fapte nepetrecute
M-ai condamnat la veșnică visare pentru cuvintele nevrute
Însă te rog să îmi asculți recursul
Și poate cuvântul meu o să-și câștige iarăși cursul
Spre inima ta
Așa străină și nepăsătoare cum e ea
Ascultă-l seara înainte de culcare
Si judecă corect de vina mi-e mai mică sau mai mare
Prezint dovezi considerate eronat ironice în sens
Cu ele vreau să mă disculp și ele dovedesc că am dorit intens
Să scriu iubirea pentru tine
Ca declarație pe propria tristețe cu litere aldine
Iar de mi se permite, tot spre apărare
Doresc să chem ca martor crunta disperare
Și chiar o expertiză pot să fac, de-i strict și necesar
Cu detectorul de iubiri mărturisite în zadar
Aduc înspre știința instanței onorate
Și poeziile strânse cu grabă într-o carte
Iar la final, cu pledoaria de-încheiere
Aș vrea să spulber orice urmă de părere
În gând, în suflet, pentru vecie să-ți sădesc
O certitudine, cu un sărut pe buze să-ți jur că te iubesc !

Lume pestriță, gânduri desfrânate
Străzi pline de orice purtând oricând de toate
Trotuare
Pline de poteci înșelătoare
Vitrine luminate
Culori în chip de promisiuni pictate
Prețuri ce te îmbie să plătești
Bucurii de-o clipă, pentru oameni mari povești
Intersecții, pline de necunoscut
Direcții neîncrezătoare într-un viitor trecut
Pași aruncați spre tine-n grabă
Gânduri panicate ce nu vor să te piardă
Ochi întorși spre umbre umbrite de-ale orașului lumini
Icoane false care te-îmbie la ele să te-închini
Mâini văzduhul pipăind sperând să te găsească
Prin ceața deasă de mulțime omenească

Ești un destinatar pierdut pe-o stradă rătăcită
Adresa unde te iubeam poartă mențiunea “Negăsită !”

Te-am îmbrăcat cu strai de catifea
Croit din albe și tăcute gânduri
Cu broderie cerul strălucind numai o stea
Migală de iubire țesută printre rânduri

Cu fire de mătase
Tort de cuvinte-n suflet coapte
Prin răsucit sărut cu gust de miere trase
Și strânse apoi în ghem de șoapte

Dar tu ai ales brațări strălucitoare
Împreunându-ți mâinile în abandon
Zale bătute din păcate muritoare
Te rușina să-împarți cu mine al iubirii zvon

Iute te-ai lepădat de haina mea
Și te-ai descoperit în mâini fierbinți
Te-a strâns prea rău o dragoste cusută-n catifea
Și în culorile păcatului ai vrut să te alinți

N-am fost destul și-am devenit nimic deodată
M-ai ars în chinuri, ai împrăștiat și fumul
Plăcerea din priviri e viața ta adevărată
Când mâinile pe tine își încrucișează drumul

Și-un petec repede însăilat cu sfoară
Cos peste o ruptură amară:

Aș fi putut să țes veșmânt din pânză aspră
Cu fir de promisiuni deșarte
Dar broderia nu i-ar mai fi fost măiastră
Iubirea ar fi fost cusută într-o parte

Croiala i-ar fi fost banală
Și fără înflorate sărutări
N-ar mai fi fost un strai de gală
Ci unul de purtat prin gări

În care trenuri cu dorințe pline
Pleacă și vin cu riguroasă nepăsare
În care dragostea-i traversa dintre șine
Ce se unesc, miraj, nicicând în depărtare

Străchini, vase felurite și ulcele
Fine, ușoare, din porțelan, sau altele din lut și grele
Smălțuite
Cu tăinuit sirop de lacrimi înflorite
Și colorate
Cu degetele murdărite în cerneluri fermecate
Rotite în spirale fără de sfârșit
Pe-o piatră aspră de sentiment neșlefuit
Coapte eternități la rând
În vatra unui suflet încins tot suspinând
Cele de porțelan, atât de nobile și delicate
Sunt pentru cei bogați, degustători de fraze rafinate
Consumatori de gusturi exotice și rare
Pasionați ai clinchetului de cuvinte ciocnite de pahare
Admiratori ai strălucirii ce le-a aurit tacâmul
Dar fără să fi cunoscut vreodată drumul
De la pământ muiat cu lacrimi la forma fermecată
Ce poartă ascunsă-n filigran iubire adevărată
Cele rudimentare, mai grele și din lut
Sunt pentru cei săraci, cu suflet neavut
Ce-înfulecă cu inima cuvântul fără nume ales
Și sorb drept din ulcior iubirea când setea le dă ghes
Dar care știu că între strachină și pumnul de pământ
Nu forma împietrită-i lucrul sfânt
Ci mâna care-o rotunjește pe o roată
Și lacrima ce-o udă îndurerată
Iar mai presus de toate sufletul ce-o împlinește
Când la căldura lui, în smalțuri strălucind, iubirea o-întărește

Stelele s-au stins, cad ploaie întunecată una câte una
În umbre învelită, neagră agonizează Luna
Cerul e înecat în valuri vâscoase și amare
Catran în care putrezită iubirea încet dispare
Pământul se scufundă, devine fără de sfârșit abis
Înghite totul, și gândul în care numele ți-am scris
Cu slove întoarse tâlcuri, de tine înfloritoare
Acuma-s doar o mlaștină mustind de noaptea pețitoare
Lumea întreagă e în doliu și în durere se-adâncește
Doar chipul tău se bucură când pe al meu tristețea strălucește
Ai izbutit ceva ce nici diavolul n-a îndrăznit încă să facă
Iubirea să o strici, din cristalină să o faci opacă